Blog de Casă: Rallu, Domnița care ne-a dat primul balon cu aer cald, 'Bășica lui Caragea'
În 1818, când nu a adunat încă 20 de primăveri, fermecătoarea fiică a domnitorului fanariot Ioan Vodă Caragea, militează pe lângă tatăl seu pentru ca bucureștenii să vază, întâia oară în istorie, cum peste capetele lor trece un balon cu aer cald.
Ăsta bătrân se aburcase pe tronul Valahiei după o excursie la Poartă. Se prezentase, acolo, cu 8.000 de pungi de galbeni, adicătelea 4.000.000 de lei aur, și turcii, băieți de comitet, îl puseseră domn. Istă treabă se petrecea pe la 8 septembrie 1812. Ioan Caragea era fiu al marelui dragoman Gheorghe Caragea și al Sultanei, puișorul fostului domn al Moldovei, Ioan N. Mavrocordat. De când suise pe tron, avusese multă treabă: pusese bir pentru ”femeile rele”, lăsase mână liberă dregătorilor, de bietul Ion Ghica ajunsese să scrie că ”se fură ca pe vremea lui Caragea”, dăduse ”Legiuirea” ce-i poartă numele, primul cod de legi din Valahia, avusese nenorocirea de ciumă, cu 70.000 de oameni morți, însă fondase, la Mănăstirea Sfântul Sava, și o școală românească.
Tovarășa de viață îi era Elena Skanavi, soră cu Maria Skanavi-Mavrogheni. Din iubirea lor rezultară doi băieți, Gheorghe și Constantin, și trei fete, Rallu, Roxana și Smaragda. Asupra mezinei vrem a zăboi în rândurile cari urmează.
Ralu Karatzis, după numele primit la naștere, nu era de pe iste meleaguri. Scosese primul ”oaaaa” la Constantinopol. Pe la 13 ani, făcuseră bagajele și poposiseră la Bucuresci, unde tatăl venise ca domn fanariot al Țării Românești. Se vedea de la distanță că era dintr-alt aluat. Avusese parte, din fragedă pruncie, de o educațiune aleasă. Nu-i erau străine franceza, greaca, germana și turca. Aici, pe apa Dâmboviței, deprinsese și româna. ”O persoană cu inspirații artistice, natură aleasă, posedând gustul frumosului în cel mai mare grad, admiratoare a muzicei lui Mozart și a lui Beethoven, hrănită cu scrierile lui Schiller și Goethe”, după cum nota același Ion Ghica.
Pe la 1816, pre când adunase 17 primăveri, dete vorbă la câțiva tineri greci – rude și prieteni – din Școala Grecească de la Schitu Măgureanu, s-o ajute să puie în scenă nește piese de teatru. Se suise pe scară, tăiase pânza, pusese hârtie poleită și organizase, în apartamentul său din palat, o mică scenă. Ici se ițiseră elenii despre care făcurăm vorbire: se jucase ”Oreste”, fiul lui Agamemnon și al Clitemnestrei, ori idile precum ”Daphnis și Chloe”. Reprezentațiunile prinseseră, așa că Domnița Rallu, cum avea să fie știută de către toată lumea, se gândea la ceva maiestuos.
A sa soră, Roxana, n-o ajuta. Se luase cu viitorul domn al Moldovei, Mihail Șuțu al II-lea (cu care avea să aibă șapte copii), își vedea de ale ei. Rallu strânse, din nou, trupa de greci. Iubitoare de Euripide, iubitoare de Sofocle. ”Cât despre teatru – zice istoricul C. Gane – acesta nu era pentru Rallou un mijloc de-a petrece; teatrul era pentru ea un fel de-a răsplăti cultura, de-a înălța sufletele celor care trăiau prea lipiți de glie, o înviere a vechii glorii elene, într-un cuvânt aproape o vocațiune, un apostolat”.
Dar Rallu dorea o permanență, o sală numai pentru teatru. Din pasiunea ei, din arzătoarea ei iubire față de scenă, avea să ia naștere prima sală de spectacole ”adevărată”, profesionistă, din București. Din Țările Române. Primul teatru.
Haideți să zăbovim olecuță și să vedem cum stă treaba prin Bucuresci cu 200 de ani în urmă. Urbea numără 16.000 de case și 100.000 de suflete. Negustorii sunt, în mare parte, greci, apare, la cișmeaua din Capul Podului Mogoșoaiei, prima tipografie particulară de la noi, cea a lui Constantin Caracaș, Răducanu Clinceanu și Dumitrache Topliceanu. Domnița n-are stare, nu stă locului. E 26 iunie 1818, când bucureștenii văd, pentru prima oară în istorie, zborul unui balon cu aer cald. Vodă Caragea nu credea o iotă despre ridicatul de la
pământ, deși Rallu îi făcuse călindar capul cu isprăvile unor franțuji – frații Montgolfier – cei care se jucaseră, cu ceva ani în urmă, de-a Dedal, și reușiseră. De dragul seu, Caragea numai ce dete poruncă la niște meșteșugari brașoveni ce zămisliră o stofă cu diametrul de opt metri, trasă în batist.
Trebuia un loc viran. 40.000 de suflete – de e să dăm crezare cronicarilor prezenți la eveniment, aceasta însemna cam jumătate din oraș – așa că se mersese pe Dealul Spirii, la ”Curtea Arsă”. Se legase un rămășag, undeva e la 10.000 de taleri, cum că ”drăcovenia” nu se poate sălta. ”Bășica s-a înălțat drept în sus și părea un mare ișlic boieresc, legănându-se în văzduh. În lumina scăzută a înserării, fitilul aprins lucea ca un luceafăr”, scrie un martor pe niște memorii păstrate pe la Mănăstirea Govora. Balonul, fără personal navigant avea să cază ”La vale de Bucuresci, prin preajma Dudeștilor, într-o gârlă”. Rallu bătuse tot timpul din palme, bucuroasă, alături de ale sale domnițe de companie...
