Pe lângă poezie, de ”badea Gheorghe” s-a mai lipit o pasiune: aceea de a șofa, deși e greu să ni-l închipuim așa, pentru că nu ne-a fost prezentat, niciodată, în această postură. Ce legătură să aibă autorul ”Firelor de tort” cu sportul? Cu toate acestea, rapsodul celor mulți și sărmani slaloma pe Calea Plevnei, printre pietrele așezate în colbul drumului, în timp ce babele își făceau cruce și stupeau în sân. Alexandru, fiul, l-a moștenit pe partea de cai putere. Avea să decedeze în 1915, în primul accident auto grav din istoria noastră. Coșbuc pierea și el în acel moment, deși trupul îi mai viețuia încă trei ani în derivă. A refuzat să se mai hrănească și a fost absent și la ceremonia de primire în Academia Română, deși s-a aflat în aulă. De poate muri de dor? DA!
Elena și George Coșbuc, alături de Alexandru, la primii ani de viață ai acestuia
George Coșbuc se născuse într-o familie cu 14 copii. La 15 ani publica, deja, prima sa poezie într-o foaie pedagogică din Ardeal. ”N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste. Am publicat, apoi, fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești”, obișnuia să spună când era chestionat despre primii pași. Uite-l gazetar la Sibiu, la 21 de ani! Plăsmuiește capodoprea ”Nunta Zamfirei”, ce apare în ”Tribuna”.
Dar vremurile-s tulburi. Coșbuc e nevoit să vină la București. Maiorescu – impresionat din prima clipă de acest tânăr – îl admite la ”Junimea”. Poetul avea să nu uite niciodată data în care a pășit printre cei ce respirau în valoroasa asociațiune: 23 decembrie 1889. Apoi, problemele de sănătate și, când scapă de ele, e căsătorit și cu un copil pe drum.
De la ”Fire de tort” la fire de sârmă
E topit după mașini! Da, ați citit bine! Traseul era același, aproape zi de zi. Se pleca de pe Calea Plevnei, din fața bisericii ”Sf. Constantin”, ridicată pe la 1785. Se tăia Berzei, se lăsat pe mâna stângă Grădina lui Giafer, turcul care făcea o cafea de-ți ascundeai căciula după caimac. Pac, drum drept pe lângă terenurile Procopoaiei, unde, peste ani, avea să răsară faimosul stadion ”Venus”, unul dintre cele mai moderne la acea vreme în întreaga lume. Istă treabă se întindea așa, cale de vreo trei kilometri. Apoi, întoarcerea....
E vara lui 1914, Gavrilo Princip n-a declanșat, încă, Primul Război Mondial, când bucureștenii văd la volanul unui ”Mercedes Benz” pe Coșbuc! Capitala zărea, de vreo 15 ani încoace, tot felul de ”trăsuri” ce scăpaseră de cai, dar asta era ieșită din comun: la cârmă stă un domn bine, până-n 50 de ani, cu cioc și pălărie la modă. Se dă jos din atelaj, pune așa, din loc în loc, niște pietre pe caldarâm, apoi trece printre ele, ca printre jaloane. Ce drăcovenie mai e și asta? Șoferul pare extrem de calm, dar tipul de lângă el se ridică în scări, fluieră și bate din palme. Colo, pe fostul ”Pod de Pământ”, colbul e de trei stânjeni, iar babele scuipă în sân și-și fac cruce.
Ist’ mic, Sandu, nu-l moștenise pe partea cu mersul pe cărările dintre versuri. Vorbea ce se vorbea la Paris, vorbea ce se vorba la Londra, culca arcușul unei viori pe coarde, dar fără să compună rime. În schimb, iubea mașinile. Tare de tot. Vorba ceea, ce văzuse și el prin casă...
Legase strașnică amiciție cu Ion I. Alexandrescu – Stâlpeanu, fiu de mare moșier. La o zi de naștere, tânărul primise un ”Mercedes” decapotabil, un ”Benz Torpedo” ediție limitată. Superbul vehicul ajungea și la George Coșbuc. Îi plăcea să se retragă la mănăstire, la Tismana, aici, în acea liniște, rândurile parcă se așterneau mai ușor. Stâlpeanu îi împrumuta ”decapotabila”, să se ducă până acolo cu ea. ”Ieri am organizat aici o petrecere cu idei”, spunea Coșbuc.
Sandu suia și el la volan, chiar dacă uneori mâinile îi mai tremurau.
Iulie 1915. Primește ordin de incorporare. Trebuie să ajungă la Severin. Pe 26 august, în ultimile zile de ”civilie”, Alexandru și Stâlpeanu pleacă de la Tismana la Tg.Jiu. Ceva pe repede înainte, un dus și-un întors. Au stat ceva mai mult în oraș. Au zis că nu-i bai, că recuperează pe drum. Întunericul se așternea. Ion a călcat, olecuță mai tare, accelerația. Pe la kilometrul 9, între Bălești și Cornești, un bolovan le apare în cale, pe drum. Beizadeaua n-are timp să-l ocolească. Bara de direcție e ruptă, mașina având ceva viteză. Se răstoarnă, șoferul e mort pe loc. Alexandru mai pâlpâie până la spital, dar face mult pe drum, e dus de un car cu boi. Medicul de acolo, când îl vede cu capul sfărmat, întoarce spatele, refuză să-l opereze. Ca să nu apară sămânță de scandal, notează că pacientul ajunsese... decedat! Coșbuc junior părăsește această lume la 20:31. N-apucase să adune, încă, 20 de ani...
”Ambii au fost apucați sub mașină. Victimele au fost întâlnite de factorul poștal Unguru, care trecea pe acolo. El l-a anunțat pe șeful de post... Impresia în oraș este mare”... (”Adevărul”, 30 august 1915)
Trei ani l-a așteptat să apară-n gura porții...
Seniorul, poetul, simte că ceva nu e în regulă. Șade treaz până-n miez de noapte, acolo, la Tismana. Nu vine. ”Nu mai vine”, exact ca în a sa poezie. Îl află la morgă...
Iubite cititoriu, îngăduie, rogu-te, să plecăm, nițeluș, pe o altă pistă.
Anii trec. Lola, soția pictorului Mihail ” Mișu” Teișanu, scrie o depeșă cărturarului bucovinean Victor Morariu. Printre altele, câteva rânduri vorbesc și de suferința mamei, Elena Coșbuc. ”Nici nu mai încerc să-ți spun ce durere am văzut pe chipul acestei martire, care nu putea uita că unicul ei fiu, Alexandru, care avusese un accident de automobil, pe 26 augsut 1915, fusese ucis cu ciomegele, pe când zăcea însângerat într-un șanț, de niște țărani dintr-un sat de lângă Târgu Jiu, supărați că domnii cu mașini le mai ucid câte o găină, cuibărită-n colbul drumului”...
Deși sună ciudat, e dureros să aflăm că feciorul ”poetului țărănimii” a pierit ucis de niște săteni. Dar oare așa s-au petrecut faptele? Dacă Lola Teișanu a exagerat, voit, lucrurile, pentru a sublinia antiteza? Există și astăzi voci care spun că ancheta polițienească a stabilit, fără echivoc, că răniții ar fi fost uciși, de către țărani, cu bâtele...
Rămășițele părintești ale lui Alexandru ajung în Calea Plevnei. E momentul în care George Coșbuc se desparte de această lume, chiar dacă trupul său va continua să mai respire trei ani... Încetează să mai publice. Refuză să se mai hrănească. Marele Nicolae Iorga îl simte: ”O mare nenorocire a atins pe George Coșbuc. N-a fost om care, știind bucuriile și durerile unui părinte, care să nu-și șteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide”. Tudor Arghezi vorbește despre o ”Lovitură fatală, ce n-a cruțat nici pe tată, nici pe poet”.
Presa a anunțat, cu litere de-o șchioapă, accidentul
Genialul Iorga merge mai departe, încearcă să salveze un suflet ce navighează în derivă. Îl propune ca membru titular al Academiei Române. La 20 mai/2 iunie, în plenul academic prezidat de Barbu Ștefănescu Delavrancea, se ia decizia ca poetul să intre în rândurile oamenilor de seamă ai acestei națiuni. Dar gândurile sale sunt într-altă parte... Nu poate admite că cea mai mare pasiune pe care ambii o împărtășiseră îi răpise cea mai mare parte din suflet. ”Îl zăream ascuns în pălăria lui mare, trasă pe frunte. Își pierduse băiatul, un flăcău”, mai scria Tudor Arghezi.
”Joi, în 9 maiu nou 1918, după amiază, la ora 1 și jumătate, a încetat din viață marele nostru poet Gheorghe [sic!] Coșbuc, autorul <> și al duioaselor <>” nota ”Gazeta Transilvaniei”. ”Se știa, în cercul intimilor, că badea Gheorghe al nostru era suferind, mai mult abătut, de la nenorocirea ce l-a lovit, când și-a pierdut unicul său fiu între împrejurări foarte tragice. Miercuri, fusese în oraș și, seara, când s-a întors acasă, s-a simțit indispus. Joi, a zăcut în pat, stând de vorbă cu soția sa, când, pe la ora 1 și jumătate, simțindu-se rău, a încetat din vieață, fără ca familia să fi avut cel puțin timpul de a chema în ajutor un medic”. Diagnosticul oficial: congestie cerebrală. Diagnosticul adevărat: dor nestins. Și iară cuvintele Everestului Iorga: ”Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din ‘77, moare fără să fi văzut sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării”…
L-au dus, la 52 de ani, la ”Bellu”, alături de Alexandru, pe care-l așteptase să apară în poartă vreme de trei ani…
”Ah, cumva să nu mi-o spuie
Vreun dușman cumplit
Că biatul meu azi nu e
Și că a murit
Că-n schimbarea bruscă-a minții
Eu l-aș omorî cu dinții
Ca pe-un câne care mușcă
Pe furiș…”
