Blog de Casă: Cum a devenit 'dușman al poporului' primul nostru medaliat olimpic. N-a mai avut voie pe propria arenă!!!
În 1908, la Jocurile Olimpice de la Londra, Ștefan Somodi, din Cluj, a cucerit medalia de argint la proba de săritură în înălțime. După venirea comuniștilor la putere, a avut de suferit enorm, ajungând să-și vândă trofeele pentru a putea supraviețui
Cătălin Oprișan
Atunci când vorbim despre începuturile participărilor noastre la Jocurile Olimpice, lucrurile par clare: în 1900, la Paris, la proba de tir, Gheorghe (pe care-l vom găsi, uneori, ca Georges) Plagino se clasează pe locul al 13-lea din 31 de concurenți, pentru ca apoi, tot în ”Orașul Luminilor”, dar în 1924, rugbyștii să obțină întâiul trofeu, medalia de bronz. Între aceste două evenimente există, însă, performanța unui atlet român uitat de toți: la JO de la Londra, din 1908, Ștefan (Istvan) Somodi devenea vicecampion olimpic, la săritura în înălțime, cu 1,88 metri. El evolua, însă, pentru Ungaria, Clujul natal făcând parte, pe atunci, din Austro-Ungaria. După venirea la putere a comuniștilor, avea să fie considerat ”dușman al poporului”.
Născut la 22 august 1885, la Cluj, Ștefan era fiul unui avocat cunoscut în urbe, cu succes în procesele grele. La Liceul Teologic Reformat, unde era elev, se apuca de sportul de performanță. Cei care au prins acele vremuri, aminteau că avea și unde, pentru că acolo, în 1900, se inaugurase o sală pentru ”exercițiuni fisice” super-performantă pentru acea vreme. Ca și Mihai Flamaropol, peste ani (vara câștiga titluri național la fotbal, iarna, la patinaj), și inima lui Somodi era împărțită: vara prefera să se pregătească la săritura în înălțime, iarna patina de senzație.
În 1899, la 14 ani, avea să câștige medalia de aur la concursul ”Asociației Clujene de Patinaj”. În primăvara lui 1903, participa, la Debrețin, la concursul regional pentru săritura în… lungime, unde termina tot primul!!! Continuă să fie un atlet desăvârșit, câștigând concursul elevilor reformați la prbele de alergare, săritură în lungime (cu 6,02 m) și înălțime (1,72m.) Finalmente, profesorul de ”educațiune fisică” îl remarca și îl ajuta, vreme de doi ani, să-și îmbunătățească tehnica la săritura în înălțime. Ajungea, la 17 ani, la Budapesta, unde începea să se pregătească alături de marele Lajos Gonczy, un specialist al probei, medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice de la Paris, din 1900. Rezultatele se vedeau imediat, pentru că Ștefan devenea, la doar 20 de ani, campion al Ungariei, sub culorile ”Clubului Atletic Universitar Budapesta”.
Somodi realiza, cum un mai bine de un secol în urmă, o performanță uimitoare!
Urma selecționarea pentru Londra, mai ales că sportivul avea un stil propriu de a sări. În Marea Britanie, românul s-a calificat în ultimul act, unde americanul Harry Porter a terminat primul, cu 1,90 m. Somodi, englezul Con Leahy și francezul Geo Andre au bifat ”doar” 1,88 și, astfel, au primit medalia de argint.
Cum sportul era la mare preț în acea perioadă, iar performanța sportivului – una remarcabilă -, viceprimarul Clujului l-a așteptat cu mașina personală, l-a luat de la gară și l-a dus în centrul orașului. Succesul său imens a determinat auroritățile să înceapă construirea unei arene, inaugurată în 1911, viitorul ”Ion Moina”, stadion ce avea să fie demolat în 2009 pentru a face loc ”Cluj Arena”.
Nu se știe ce l-a determinat pe Somodi să renunțe, brusc, la cariera sportivă, cert este că s-a retras, definitiv, în 1911, după o reuniune atletică disputată la Dresda. S-a apucat de studii de Drept, a intrat în Barou, cu doctorat inclus. A devenit procurorul Clujului, a luptat pe frontul Primului Război Mondial, apoi, ca președinte al Clubului Atletic Universitar, s-a ocupat de organizarea sportului din oraș, exact așa cum văzuse la marile grupări din străinătate.
Când comuniștii au ajuns la putere, pentru Ștefan Somodi au început problemele. Fusese decorat, în 1934, de către Regele Carol al II-lea, așa că a devenit, imediat, ”dușman al poporului”. A fost scos, complet, din viața publică, i s-a retras dreptul de a profesa și, deși pare greu de crezut, n-a mai avut voie să se apropie de… propria arenă!. În ultimii ani, fără posibilități materiale, a trebuit să-și vândă medaliile și trofeele, pentru a putea supraviețui! S-a stins tot la Cluj, în iunie 1963 și deși de la Revoluție au trecut 33 de ani, numele său nu a fost, niciodată, reabilitat, în mod oficial.
